De unde a plecat pasiunea pentru motociclete?
Sincer, nu îmi amintesc de unde a plecat pasiunea pentru motociclete, însă știu că de când eram încă foarte mică ma uitam după ele pe stradă, în curțile oamenilor, parcate la bloc – pe atunci nu vedeam la noi decât motocicletele vechi, ,,comuniste”. Cred că pe atunci le vedeam exotice, zgomotoase, brute, sfidau conceptul de echilibru și de stabilitate pe care îmi era greu să îl ințeleg, copil fiind. Îmi păreau niște jucării imense, probabil. Erau frumoase.
Cum îmbinați job-ul cu pasiunea pentru motociclism?
Asta cu jobul și pasiunea pentru motociclete e una dintre ,,întrebările grele”. Am învățat să merg pe motor înainte să mă hotărăsc în ce domeniu vreau să profesez. Ulterior, a ,,venit la pachet”. Am devenit imună la replici precum ,,nu vă e teamă că puteți avea un accident, dacă vă rupeți mâinile, s-a terminat cu profesia?” Pot să-mi tai un deget tocând zarzavaturi și tot pe acolo suntem din punctul acesta de vedere. În ultima vreme, din motive atât legate de pasiune, cât și de utilitate, și-au luat și alți colegi motociclete și elementul de controversă s-a mai diluat, din fericire.
Ați participat vreodată la un ride/concurs?
Am participat de câteva ori la parada “Iubim doua roti” și la câteva evenimente moto acum mai mulți ani. Este dificil să găsești și să participi la un “ride” care să nu fie nici periculos, nici plictisitor. Motocicliștii nu sunt o specie, ci un conglomerat de oameni diferiți, cu o pasiune comună, dacă organizarea nu este bună, poate să iasă prost.
Unde vă place să călătoriți cu motocicleta?
Îmi place să călătoresc oriunde, timp să am. Preferabil să fie asfalt. M-am bucurat uneori la fel de mult de o plimbare de o oră în ianuarie, în București, într-o zi cu soare, ca și de zile întregi de mers prin Europa vara. Motocicletele mele au fost întotdeauna dornice de orice kilometru, oricât de mulți sau de puțini, de când pun cheia în contact. So, anything goes.
Ce părere aveți despre cum este privit motociclismul în România, credeți că ar trebui îmbunătățit ceva?
În ultimii ani, atitudinea șoferilor față de motocicliști s-a schimbat foarte mult în bine. Nu știu dacă mulțumită programelor de conștientizare organizate de către grupările moto, cât de faptul că suntem cu fiecare primăvară tot mai mulți. S-au învățat cu noi și au devenit mai atenți și sincer, șoferii și polițiștii sunt mult mai toleranți cu motocicliștii în România decât în alte state din Europa. De multe ori primim mai mult decât oferim în trafic. Desigur, sunt și destule excepții. Dar mai puține ca, spre exemplu, acum 10-15 ani.
Cum sunt șoselele din România pentru motocicliști?
Infrastructura e teribil de proastă. Realitatea e aceeași pentru orice conducător, indiferent de numărul de roți. Dacă vrei să te bucuri de frumusețea unor drumuri precum Transfăgărășan, Cheia, Defileul Jiului, nu mai zic de altele, trebuie să pui în balanță bucuria peisajelor cu frustrarea peticelor de asfalt crescute printre gropi.
Sunteți femeie motociclist, iar asta aduce la pachet o mai mare responsabilitate. Cum resimțiți acest lucru?
Responsabilitatea de a fi femeie sau barbat motociclist este aceeași. Ponderea încă diferă, dar tot mai puțin.
Ați fost vreodată judecată pentru pasiunea dvs?
Nu știu dacă am fost sau nu judecată pentru pasiunea mea, nu am întrebat și nici nu m-am întrebat vreodată asta. E ca și cum aș judeca o femeie că nu poartă tocuri sau că un bărbat face balet.
Ați trecut vreodată printr-o situație periculoasă cu motocicleta?
Am trecut și prin situații riscante cu motocicleta, ca cei mai mulți, după o perioadă în care te relaxezi și crezi că a devenit ,,a second nature” și devii mai puțin precaut. Că am avut ,,noroc” sau ,,instinct” apoi ,,reflex” sau ,,tehnică”, sunt situații din care vreau să cred că am învățat să nu mai greșesc așa, pentru că o secundă poate schimba totul.
Care sunt cele mai dragi amintiri legate de motor?
Mă bucur să spun că amintirile dragi cu motocicleta sunt prea multe să le pot enumera acum pe toate. Încep cu prima dată când am deschis accelerația unui MZ, am pus picioarele pe scărițe și m-am gândit că merg, chiar merg pe moto. A fost prima dată când m-am gândit că sunt fericită. Am și amintiri triste. De fiecare dată când am vândut o motocicletă, a fost o mică dramă, dar întotdeauna au plecat către oameni grozavi care s-au bucurat de ele. Asta mai diminua din tragedie. Ah, da, asta și urmatoarea motocicletă.
Ce a spus familia dvs. despre pasiunea pentru motoare?
Mereu i-am considerat norocoși pe cei pe care părinții i-au susținut în aceasta pasiune. Ai mei s-au opus din răsputeri. Când mi-am luat prima motocicletă, le-am spus în glumă. Nu m-au crezut, evident. Ne-am întalnit accidental, un an mai târziu, într-o benzinărie. N-a râs nimeni 🙂 acum s-au mai obișnuit. Chiar și tata, care mi-a spus atunci că în adolescență a mers și el cu o Mobra, care i-a plăcut mult, iar apoi si-a luat și el permis, 15 ani mai târziu…better late than never 🙂
